By 
In copilarie, zapada nu insemna, ca in vremurile de azi, aglomeratie, avertizare de cod galben-portocaliu-rosu, cauciucuri speciale, amenzi, breaking news, “prapad”, “urgie”, “dezastru”, “ramaneti in casele dvs pe cat de mult posibil”. O, nu!
Pentru cei mici, cel putin, zapada era bucurie pura. Era semnul ca a venit iarna, ca saniuta trebuie data jos din pod, ca ulitele se transforma in cel mai grozav derdelus…
Chiar si pentru cel mai singuratic copil – nu era cazul meu, caci ulita copilariei era plina de amici – isi putea gasi un partener de joaca grozav in nametii din fata casei.
Ce nu puteai face cu zapada?
Aveai nevoie de o pereche de manusi bune si de un fulg de imaginatie si lumea era la picioarele tale (usor inghetate): o cazemata de nedoborat, o banca extrem de confortabila, un arsenal intreg de bulgari pentru cea mai tare batalie cu “adversarii”, si oameni de zapada, de la cei mai mici, care ar fi incaput intr-un buzunar, pana la adevarati uriasi de zapada, cu nasurile lor morcovite si ochii de taciune. Pentru efectul artistic, le imprumutam bucurosi, spre disperarea parintilor, fularul, caciula sau chiar manusile.
Am redescoperit aceasta bucurie simpla prin ochii copilului meu care, desi nascut in era TV-ului, internetului si a tot felul de gadgeturi, este la fel de incantat sa iasa afara, la zapada, si sa ridice oameni de zapada sau sa se dea cu saniuta.
Fericire pura!
Mi-am amintit, atunci, unul dintre basmele din copilaria mea, un basm japonez, cred, despre cum a cazut prima zapada. Se spune ca, in timpurile imemoriale, un mare dregator si-a anuntat trecerea printr-un satuc modest. A trimis vorba ca, daca va gasi si cel mai mic semn de murdarie, consecintele vor fi grave. Cu o seara inainte de venirea dregatorului, oamenii se stransesera in ceainarie, ingrijorati, ba de-a dreptul speriati. Erau constienti ca, oricat de multe eforturi ar face, nu ar putea sa faca in micul lor catun curatenie luna. Un calugar care era trecere i-a auzit. Nu a spus nimic, dar a zambit misterios. Apoi a plecat. In noaptea aceea, din cer au inceput sa cada niste fulgi albi, de gheata. Dimineata, cand oamenii s-au trezit, peste satul lor se pusese o patura alba de zapada. Satul stralucea. Era imaculat. Iar dregatorul, de frig, nici nu si-a mai scos capul din caleasca cand a trecut pe acolo. Oricum, de atunci, zapada a ramas un simbol al bucuriei, al curateniei, al sperantei, al unui nou inceput. Si asa ar trebui sa ramana.
